Utile

Generalizari, desigur

Imi dau seama cat de usor ne deconectam de noi si cat de usor intram in situatii confuze sau “blocaje”. Si cum fara o cunoastere de sine ramanem acolo si ne vaitam.

 

Suntem oameni civilizati pentru ca suntem sau pentru ca traim intr-o perioada pe care o numim “civilizatie”? Ne grabim sa imbatranim, ne indreptam cu ochii pe ceas spre finalul vietii noastre.

 

Am trait “introducerea” in viteza, ne doream sa crestem mai repede, sa avem propriile noastre alegeri (ca si cum alegem noi si nu aleg altii pentru noi….), sa ne bucuram de familiile noastre, joburile noastre, prietenii, casa, masina….toate ale noastre. Si cate planuri ne-am facut, le-am obtinut prin munca sau nu si in loc sa ne bucuram de “cuprins”, trecem in viteza prin el sau peste el, suntem cu ochii pe “incheiere”.

 

Folosim aceleasi strategii oriunde: relatii, sex, vacante, joburi, prieteni, etc.

 

“Cuprinsul” in care se afla prezentul, viata, alegerile, miscarea, ajustarea, reajustarea, emotiile, relatia cu divinul, peste toate trecem in viteza.

Cam asa se intampla si in terapie. Vine clientul in criza (introducerea), afla cate ceva, mai ventileaza, mai inspira si respira (cuprinsul) si repede spre iesire (incheiere), gata, a iesit din criza si totul este iar minunat.

 

Partea de munca cu el, de prezent in care isi construieste viitorul si lasa in urma situatii care dor si care nu il ajuta pe termen lung abia in “cuprins” incepe. Si dureaza ceva timp sa aerisesti locul dureros.

 

Imi vine greu sa inteleg cum femei vin si vorbesc despre partenerii lor si cat sunt ei de ……si cum sunt……si de fapt, important este ceea ce vor ele. Ele sunt acolo pentru ele si nu pentru ei.

 

Am trait in situatii confuze atata timp, ani de zile, cum am putea crede ca in cateva sedinte de terapie, dintre care 2-3 minim ar fi evaluarea, putem avea rezultate cu care sa iesim din terapie?

 

Observ (cu parere de rau) femei care sunt adormite in viata lor si urmaresc precum un radar mesajele unor oameni de la care asteapta vindecarea  si observ la comentarii cum dau cu amin si cu doamne-ajuta si cu asa este si asa va fi.

Toate practicile spirituale ajuta, sunt sigura de asta. Doar ca noi avem nevoie sa stim cine suntem si cand ajuta aceste practici. In ce context si sa le adaptam adevarului nostru, binelui nostru.

 

Cred ca exista ingeri si ca unii dintre noi putem avea acces mai usor la mesaje sau semne. Doar ca simplul comentariu si simpla citire a lor, nu schimba ceva daca nu exista actiune. Si actiunea daca nu are o baza solida, adica de autocunoastere.

 

Ma intreb, cum am putea oare cere schimbarea in mai bine daca nu stim care este acest bine? Ce cautam, de fapt?

Ceea ce scriu sunt generalizari, desigur. Doar ca subiectele sunt reale.

 

Avem o frica sufocanta de a petrece timp cu noi, de a ne scufunda in interiorul nostru. Da, am auzit si eu ca in adancul sufletului sunt balauri. Si sunt gata sa ne inhate, sa ne tina prizonierii lor. Si am mai auzit ca in interiorul nostru este bezna. Si ca este periculos sa vrei sa aprinzi lumina.

 

Cateodata, unii dintre noi riscam, rupem regulile astea impuse de societate, de familie, de parteneri si in primul rand de noi si aprindem o lumina usor palida, sa nu deranjam si sa nu vedem prea multe dintr-o data.

Acest moment este unul plin de curaj, de putere si de inceput de viata.

Acest moment este unul care merita recompensat. Este acea respiratie a unui copil care vede pentru prima data lumina vietii.

Este aerul pe care il primim dupa o lunga perioada de sedere sub apa.

Ma intreb, oare cum ar fi sa respiram cu totii? Sa ne umplem plamanii cu viata?

 

 

 

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Pledoarie pentru Viata

Viteza, ritm alert, miscare multa, nerabdare…sunt cateva dintre caracteristicile acestor timpuri. Este foarte bine sa ne ajustam si reajustam mereu. Cateodata parca uitam de noi, uitam sa respiram si sa inspiram.

 

Ne luam la tranta cu Natura si uitam de legile ei. Cum ar fi sa ne antrenam puterea observatiei? Sa observam ploaia, vantul, miscarea aerului, padurea, apele cum curg, norii cum se lasa plimbati de catre vant…cum ar fi sa respiram si sa observam cum noi ne miscam?

 

Si in terapie, sunt clienti care vin cu viteza si in situatii de criza. Situatia de criza ar putea fi depasita cu ajutor specializat iar clientul sa plece, neavand rabdarea sa treaca la un alt nivel si anume, la cel de intelegere si schimbare comportament sau chiar vindecare.

 

Baza atasamentului (Schore) spune ca, in mod esential este nevoie de armonizare intre terapeut si client. Cand nivelul de excitare al clientului creste prea mult (furie, manie, frustrare, etc) in relatia terapeutica apare nearmonizarea.

 

De multe ori, in acest pas, clientul poate iesi din terapie. Sunt clienti instabili care isi cauta terapeuti in perioade si situatii de tranzitie (crize). Dupa reducerea nivelului de excitatie, clientul se poate rearmoniza cu terapeutul.

 

O trauma nerezolvata poate fi precum presiunea stransa intr-un spatiu inchis. Daca deschidem brusc usa spatiului, presiunea poate sa fie puternica si sa riscam o explozie. Presiunea se elibereaza putin cate putin. Doar ca de cele mai multe ori, clientul nu are in vedere siguranta si procesul terapeutic si are asteptari nerealiste, rezultate rapide.

 

Daca ar fi sa ne gandim ca de cele mai multe ori, traim cu situatii nerezolvate o viata, cum ar fi sa ne reglam/ ajustam ritmul pentru vindecarea lor formand o prietenie cu timpul?

 

Este o pledoarie pentru viata si pentru minunea care suntem. Si stiu ca putem sa descoperim in noi si cu noi un potential in care nu credem. Si scriu din experienta proprie.

 

Si mai stiu ca viata este valoroasa. Si mai stiu ca daca facem aceleasi lucruri zilnic, avem aceleasi rezultate doar ca asteptarile sunt nerealiste.

 

Si mai stiu ca doare, cateodata. Si cred. Doar ca daca alegem viata si ii spunem DA, si viata ne va sustine.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Client si Psihoterapeut

Am citit de curand un ghid al clientului in terapie.

 

Imi dau seama din ce in ce mai bine ca cel mai bun ghid al clientului in psihoterapie este “Nu exista nici un ghid”.

Exista clienti diferiti, exista vieti si trairi diferite ale evenimentelor. Exista comportamente diferite la stimuli asemanatori.

 

Exista relatie terapeutica. Mintea creeaza scenarii si tot mintea creeaza situatii in care sa isi valideze aceste scenarii. Daca in viata reala suntem deficitari la capitolul relatii, vom cauta si in cabinet, in terapie, sa validam acest scenariu. Cum? Posibil sa ne spunem ca relatia terapeutica nu functioneaza sau ca terapia nu ajuta si vom “fugi” din terapie. Si uite cum mintea ne dovedeste inca o data cum este de adevarata realitatea mea. Am putea sa fugim de sansa de a fi invata sa traim in relatie cu celalalt sau cum ar fi sa ne apropiem de oameni sau cum am putea sa punem limite in relatii si atunci sa ne fie mai usor sa ramanem in ele.

 

In cabinet, terapeutul este responsabil cu facilitarea procesului si nu cu rezolvarea problemelor clientului. Cu alte cuvinte, rolul meu este sa fiu “prezent”, sa te contin, sa contin procesul, sa te ascult, sa aduc empatie, blandete, intelegere, sa ghidez prin intrebari sau tehnici (acolo unde e nevoie de miscare), rolul tau este sa te intereseze viata ta, sa vrei sa fi prezent la sedintele de terapie, sa ajungi cand vei fi pregatit si in cotloane mai putin luminoase ale vietii.

 

Clientii se asteapta sa fie miscare multa, sa plece cu rezolvari concrete in toate sensurile. Simpla dezvaluire deja inseamna schimbare.

 

Cateodata e nevoie de tacere. Si nu stim cum sa facem asta. Ne simtim in disconfort cand ne aflam fata in fata cu cineva si e liniste. Ne simtim obligati sa spunem ceva, sa facem ceva, sa animam distanta dintre noi, sa infrumusetam acest spatiu dintre noi. De fapt, cu cat e mai simplu, cu atat e mai nobil, mai curat, mai aerisit, mai respirabil aerul.

 

Si revin si spun ca nu exista un ghid pentru terapie ci exista spatiul dintre client si terapeut cu tot ce putem aduce in acel spatiu.

 

Suntem obisnuiti sa controlam, sa vrem sa cunoastem in detaliu ceea ce urmeaza si uitam de curgere si bucurie si de surpriza. Este obositor sa fim mereu in garda, in control. Si, stiti ce? Credem noi ca suntem in control insa viata ne arata ca in urma ramane doar oboseala si epuizarea.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre visare si despre visatori

Despre visare si visatori doar de bine. Despre gandirea magica si mai bine. Observ insa cum procesul se opreste aici si intervin asteptarea, nerabdarea, anxietatea, furia (nu se intampla ceea ce am visat). Ma intreb, oare cati dintre cei care viseaza aseaza si miscarea peste acest proces.

 

Totul este miscare, este o lege naturala.

 

Observ cum sunt separate miscarea spirituala si concretul, actiunea. Amandoua ar lucra minunat in favoarea noastra atunci cand le permitem sa gaseasca drumul. Cand lasam partea spirituala, oricare ar fi ea, sa lucreze singura si noi stam, asteptam sa primim, ramanem doar cu ochii spre Cer, apar frustrarile. La fel este si de partea cealalta. Actionam, miscam lucrurile si nu permitem ritmului sa se aseze, intervin oboseala, ruminatia, tensiunile in corp.

 

Cum putem sa le echilibram? Este intrebarea pe care eu o vad curajoasa si care ar aduce o mutare sanatoasa dinspre neputinta, nemiscare, blazare, furie spre solutii si rezultate.

 

Mi-am propus sa renunt la conceptul de dezvoltare personala, mi se pare ca a ajuns un concept gol de continut. Voi ajusta, resemnifica si il voi numi responsabilitatea propriei vieti, il voi numi asumarea vietii mele.

 

Doar in aceste conditii, in care vom prelua aceasta responsabilitate pe deplin, atunci cand simtim ca suntem coplesiti si vom invata sa cerem ajutorul, atunci cand ne vom aseza in propriul ritm, cand vom lucra cu tensiunile din corpul nostru, le vom elibera, atunci ne va ajunge din urma si schimbarea pe care o asteptam. Oricare ar fi aceasta.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Drum cu dublu sens

Despre femei si despre frumusetea lor canta toti poetii. Despre instinctele pe care acestea le pierd pe drumul spre devenire, mai rarut ar aborda cineva povestea.

 

Cand fetita mica este respinsa, este pusa mereu la colt, i se repeta sa fie cuminte, sa se poarte frumos, sa fie decent imbracata, sa vorbeasca doar cu oamenii cunoscuti, sa se fereasca de oamenii rai, de barbati, sa fie serioasa – ce atata dans, joaca, pictura – toate aspectele sanatoase care erau pe cale sa iasa la lumina, se vor fi estompat, se vor fi blocat.

 

Mai tarziu, pentru a nu mai fi pusa la colt, fetita care a mai crescut, se va comporta asa cum a fost indrumata. Nicidecum nu mai aude intuitia, nu mai intelege creativitatea ca pe ceva sanatos si hranitor ci ca pe ceva care o face sa fie altfel decat celelalte fetite, sa fie obraznica, necivilizata si in final, daca este diferita evident nici nu va fi iubita. Asa ca, mai bine sa corespunda sabloanelor si sa-si pastreze iubirea celor din jur.

 

Mai tarziu, va fi femeia supusa, care va avea toate rolurile si il va lasa deoparte pe cel mai important, rolul ei de femeie.

 

In interior va tanji dupa dans, dupa instinctul ei salbatic, dupa pictura, culoare, plimbare, natura insa si curajul ii este deja atrofiat.

 

Asa a invatat, ca va fi iubita si pretuita doar daca va avea un rol clar in familie, un sot de care sa depinda, pe care sa-l ingrijeasca, copiii pe care sa-i creasca, o casa care sa straluceasca de curatenie, haine decente, activitati fara culoare.

 

Peste alti ani, cand copiii cresc, relatia cu partenerul ei devine anosta, pentru ca intre ei este o relatie in care comunicarea de fapt este informare. Se informeaza unul pe altul ce au facut peste zi, ce buget mai au, pentru ce, ce au de cumparat de mancare, ce nevoi au copiii si cam atat.

Femeia deja matura nu-si mai gaseste locul in viata ei si devine trista, abatuta, deprimata, se urateste, devine agresiva, devine instabila, devine dependenta de partenerul ei, nu suporta singuratatea, devine cicalitoare, obsedata de curatenie. O obsesie nesanatoasa.

 

Din punct de vedere psihic, avem nevoie de o pauza, ar fi sa intelegem unde ne-am pierdut pe drum. Femeia are nevoie de spatiul ei, are nevoie de un an, de doi ani, de un timp in care sa evalueze daunele si sa isi gaseasca drumul catre sine.

 

Inainte de a se intoarce catre sine, ea trebuie sa inteleaga unde si cum s-au pierdut instinctele ei.

 

Ne-am putea gandi ca nu noi am ales familia in care ne-am nascut si nici nu mai putem schimba ceea ce am petrecut. Da, o parte din intregul care eram la inceput este ocupat de experientele “traumatizante”, o alta parte a intregului este ocupata cu ceea ce ne-a ajutat sa ‘supravietuim”, cu mecanismele de aparare si partea sanatoasa care a ramas, ar fi de hranit in continuare cu ceea ce ii place, cu ceea ce o tine vie.

Ceea ce putem face, ar fi sa ne uitam la partea “supravietuitoare” si sa intelegem acele mecanisme de aparare care ne-au ajutat, sa le integram, sa insanatosim cat mai mult din ea.

 

Putem aduce semnificatii sanatoase, putem rescrie aspectele care ne dor. Da, putem. Curajul, rabdarea ar fi puteri ale noastre care sa ne sustina in acest proces.

 

Putem aduce sensuri in viata noastra, putem sa intelegem de ce am devenit dependente de un partener, de ce ne este frica de singuratate. Si nu, nu pledez pentru singuratate ci pentru acel timp hranitor al nostru, acel timp si acel curaj care sa ne aduca spre noi.

Daca am plecat in mars fortat dinspre Centru inspre exterior ar fi de cautat drumul inapoi si de integrat aspectele mai putin placute.

 

Da, necesita timp, rabdare, curaj, eficienta, indrumare, vindecare, normalizarea ranilor, necesita ajutor, oameni care sa o sprijine si nu femei care au aceleasi rani ca si ea. Terapia individuala, terapia de grup, grupurile de suport au un rol major in viata unei astfel de femei care porneste pe drumul inapoi spre Centrul ei.

 

Este curaj din partea Femeii care isi intelege Viata si care  respira cu tot corpul, care se hraneste din instinctele ei sanatoase.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Vi se intampla si voua?

Sa intalniti oameni care amana? Amana intalnirile, amana sa va raspunda la vreun email, amana sa…isi traiasca viata?

 

Sunt oameni care au parcurs programe de dezvoltare personala, oameni care au anumite responsabilitati, oameni care sunt maturi, si aici ma refer la varsta din certificatul de nastere.

 

Revin cu un subiect atat de dezbatut incat a devenit desuet. Dezvoltare personala inseamna responsabilitatea fiecaruia fata de el insusi, zi dupa zi, inseamna cunoastere de sine, raportarea la sine, la ceilalti. Inseamna alegeri constiente si inseamna maturitate in toate formele ei. Inseamna curaj, inseamna asumare fata de propria ta viata.

 

Acum ceva ani in urma, cand un trainer, psiholog, facilitator spunea ca promoveaza acest concept, dezvoltare personala, lumea ii privea cu multa curiozitate, acum, aceiasi promotori sunt priviti cu suspiciune si neincredere. Dezvoltarea personala a devenit fluida, a devenit o moda, a devenit un “must”, altfel nu esti in rand cu ceilalti.

 

A fi responsabil inseamna mult mai mult decat participarea la workshopuri, cursuri, seminarii pe diferite teme. Cati au curajul de a fi in viata lor, in povestea lor? Da, sunt curente de dezvoltare care spun ca poti sa “vindeci” imediat diferite tulburari. Americanii, de exemplu, sunt priceputi in a face astfel de spectacole, in care oamenii isi schimba viata in cateva ore de stat in sala, de cantat,  dansat si aplaudat. Dupa ce trece valul de energie, se ridica si aburii prin care totul pare usor si ramane realitatea.

 

Alegerile asumate si responsabile, asa cum vad eu dezvoltarea personala, se fac in situatii de pace, de liniste, se fac preventiv.

 

Alegerile in criza sunt de cele mai multe ori alegeri de criza. Ele pun presiune mare pe umerii nostri, ne intuneca mintea, ne duc pe drumuri infundate.

 

Sigur, marea majoritate isi traieste viata si fara psiholog si este minunat. O alta parte, aleg sa mearga in terapie preventiv, cand simt ca au ceva de clarificat, o alta parte aleg sa traiasca in confuzie sau sa mearga la specialist atunci cand nu mai au energie.

 

Oricare varianta este o alegere. Si este cea mai buna alegere a fiecaruia. Despre asta este dezvoltarea personala, in opinia mea.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Cum iti alegi terapeutul?

Majoritatea oamenilor isi rezolva conflictele si situatiile din viata fara ajutorul unui terapeut. Majoritatea oamenilor nu stiu care este rolul unui terapeut (psihoterapeut), nu mai vorbim despre terapiile existente (metode).

 

 

Psihoterapeutii au practicat pe ei si au urmat si ei metoda in care s-au format, au urmat ore de dezvoltare personala, ore de terapie, supervizare, intervizare.

 

Parerea mea,  este important omul, terapeutul si nu metoda. Mi se pare mai usoara calatoria cu cineva care iese din dogma si poate sa conduca procesul holistic.

 

Poate ca fiecare terapie ajunge undeva, oricare ar fi ea. Ar fi de stiut inainte de a pleca la drum, unde vrem sa ajungem. In functie de aceasta destinatie, ne putem alege terapia.

 

Nici o noutate, stim ca nu avem o educatie de preventie, asteptam pana suntem epuizati. Avem cultura medicamentelor, farmaciile una langa alta iar reclamele abunda peste tot. Am vazut o reclama, de curand, pe un post TV la un medicament “impotriva menopauzei”. Cum sa fie lupta asta? Luptam impotriva normalitatii? Ar putea sa fie o educatie a femeilor despre cum se petrece acest proces natural si cum sa fie el primit astfel incat trecerea sa fie usoara.

 

Asa si cu starile de anxietate, oboseala, stres, dificultati de solutionare a diferitelor situatii…farmacia, medicamentul si inapoi pe baricade.

 

Corporatiile lucreaza cu oameni, oamenii lucreaza cu resursele lor interne, atat cat mai exista: energie, bucurie, incredere, motivatie, putere, curaj, responsabilitate, asumare, maturitate, etc.

 

Oamenii isi aduc in companii, impreuna cu ei, si valorile lor. Care intra in conflict cu cele ale companiilor, daca acestea le stiu. Cursurile aduse in companii sunt de management, vanzari, comunicare, produse.

 

Cum ar fi sa existe in companii, la dispozitia angajatilor, servicii de cursuri de parenting, de alfabetizare emotionala, de psihoterapie? Doar ma intreb…cum ar fi pentru angajati o astfel de perspectiva?

 

Ceea ce se afla adanc in psihicul nostru, nu se pierde, ramane acolo si candva, un trigger va scoate la iveala ce tinem ascuns. Si va iesi cu mai mare putere, precum un Vulcan. Va face ravagii si atunci, da, posibil sa avem nevoie de interventie medicala.

 

 

Insa, suntem optimisti, nu ni se intampla noua ci celor de langa noi, noi suntem la adapost. Farmacia este la parterul blocului.

 

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Ritm, sens, potential

Va dati seama ce multa presiune punem pe spinarea copiilor atunci cand felicitam parintii de vreo aniversare “la multi ani, sa va bucure copiii, sa va faca nepoti, sa va ajute la batranete, sa va mandriti cu realizarile lor…”?

 

Rolul lor este sa-si implineasca ei insisi viata si sa-si implineasca potentialul lor. Avem multe credinte in popor, multe mesaje pe care le transmitem copiilor “vreau sa am o fata, ea imi va da o cana de apa la batranete”.

 

Si noi am fost copii iar rolul nostru, poate, a fost si el harazit de neam: sa cresti mare si cuminte, sa-ti ajuti parintii, sa ii faci mandri de tine, sa inveti bine si sa ajungi un om realizat, sa iti faci familia ta, sa ai un serviciu bun, sa ai un salariu, o casa…

 

Cate dintre dorintele de mai sus sunt ale noastre? Cata presiune pun ele pe umerii nostri? Cat ne straduim sa implinim aceste scenarii de viata?

 

Ma intreb, cum ar fi daca in mod constient, acum, azi, ne-am scutura de aceste greutati si am aseza cu usurinta si bucurie dorintele noastre?

E drept, vor fi ceva cutremure in familiile noastre, in vietile noastre si daca avem curajul sa le traversam, as putea sa cred ca vom avea o viata cu sens. Sensul nostru si nu al neamului. Noua gandire si noile comportamente nu vor fi pe placul familiei, ca doar avem ceva de implinit, nicidecum al nostru ci al ei, al familiei.

 

Ma intreb, cum ar fi sa facem acest proces chiar si in imaginatie, stiind ca mintea nu face diferenta dintre fantezie si realitate?

Oare cum ar arata vietile noastre urmand sensul si potentialul nostru? Avem tot ce ne trebuie sa ne scriem si sa ne urmam propriul scenariu. Va las aici culori, foi si instrumente pentru schimbare, voi aduceti curajul si actiunea.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Dezvaluiri din cabinet

Terapeutii se dezvaluie si ei in cabinetul supervizorului. Sau in jurnalul lor.

 

Clientul se provoaca pe el insusi, ma provoaca si pe  mine, terapeut. Alaturi de el simt si eu nevoia lui, simt ca ar vrea sa spuna mai multe, alaturi de el simt si eu vulnerabilitate. Cateodata, e liniste. Parca as vrea sa umplu spatiul dintre noi. Cateodata, aduc ceva in acel spatiu, cateodata aduc tacerea.

 

In cabinet nu este doar despre a sta pe scaun, pe fotoliu si a vorbi, a asculta ci mai este si despre a te ridica si a te misca, a folosi diferite instrumente, flipchartul, peretii chiar si a fi de folos clientului.

 

Cateodata, la finalul sedintei simt ca se putea mai bine. Scriu in jurnal, am si eu dezvaluiri. Cateodata, imi dau seama ca mai mult decat ceea ce a fost in sedinta ar fi fost prea mult.

 

Este nobil sa fiu de folos si sa fiu in cabinet, in spatiul sigur, unde exista confidentialitate si unde “gardul” este foarte inalt astfel incat “vecinii sunt foarte buni”.

 

Clientul este curajos pentru ca a facut aceasta alegere. De a se dezvalui in fata psihologului. Este o bucurie pentru mine sa vad ajustarea si reajustarea din timp in timp.

 

Cateodata sufletul ar vrea sa fuga, sa se distanteze de anumite trairi, amintiri, senzatii, emotii, comportamente. Poate ca ar vrea sa fie mai departe de constrangeri, de prea multe credinte irationale, de indoieli, de anumite relatii nehranitoare, de anumite arhetipuri ale supravietuitorului, ale victimei, ale invingatorului si a altor etichete. Poate ca sufletul ar vrea sa simta blandete.

 

Alegerea unui psiholog poate sa vina si dintr-un spatiu de preventie sau de crestere si nu de vindecare. Si cresterea/ dezvoltarea personala implica curaj, perseverenta, emotie, tacere, indoiala, intrebari multe, ajustare, miscari in relatii.

 

Ma intreb, cum sa transmit mai multa recunostinta? Sa fiu terapeut este o onoare si o binecuvantare.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Cine’s mai frumosi? Oamenii…

Observ cum sunt elaborate planuri intregi despre cum sa elimini erorile umane din organizatii.  Ma intreb, dorinta asta nesustenabila de a controla totul, in care directie ne indreapta? Oare nu facem erori pentru ca suntem oameni si suntem supusi mediului si realitatii si perceptiei cu care suntem obisnuiti?

 

Oare cine poate spune care este realitatea si daca toata organizatia vede aceeasi realitate? Oare oamenii nu au motivatii diferite si harti diferite in functie de experientele lor? Atunci cum ar putea ei sa aiba un parcurs fara eroare (in opinia unora)? Eroare pentru cine, pentru organizatie? A facut organizatia o magie prin care a modificat harta angajatilor astfel incat ei sa vada aceeasi realitate?

 

Nicidecum. Suntem oameni si o solutie ar fi sa ramanem oameni. O alta solutie ar fi ca organizatiile sa ramana cu oameni si nu doar cu roboti. Oamenii au nevoie de conectare, sa stie ca ei conteaza in acea organizatie si nicidecum sa li se comunice prin toate mijloacele ca “asteapta altii la usa”. Ma intreb, cat de sustenabile sunt programele de dezvoltare personala in organizatii astfel incat oamenii sa simta ca pasesc in aceeasi directie? Si ca se pot adresa oricand unui alt coleg, fie el si superior?

 

 

Mie mi se pare ca am pus in lanturi oamenii si ii tragem in directii diferite. Vor fi sfartecati de orgolii, de nepricepere, de lipsa de comunicare, de cursuri scumpe si fara sens. Mi se pare ca nu exista o viziune comuna a organizatiilor. S-au pus pe slideuri definitii (eu tot sper ca nu se mai folosesc aceste metode invechite) si materiale care ar fi de experimentat nu de citit pe pereti. Ceea ce vor oamenii …interactiunea, blandetea, intelegerea, comunicarea reala, atingerea usoara pe umar atunci cand au gresit ceva, intelegerea proceselor si permiterea dezvoltarii creativitatii.

 

 

Cine-s mai frumosi? Oamenii, organizatiile, sefii sau robotii?

 

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather